#CultureFridays: My Sweet Streetcar Named Desire

RO:

Vineri, 31 martie, ora 17:00. Mă tot gândesc dacă să scriu ceva azi pe blog sau să aștept până duminică (spoiler alert). Exploram pe Pinterest când am dat de o poză din filmul ,,Un Tramvai Numit Dorință” din 1951, cu Vivien Leigh, Marlon Brando și Kim Hunter, și mi-am amintit câtă iubire port în suflet și în gând pentru această poveste și aceste personaje. Astfel, azi se naște o nouă serie pe blog, fix cum îmi place mie, #CultureFridays. Voi posta lunar sau bilunar, în funcție de inspirație 🙂

Povestea de dragoste dintre mine și Tramvaiul a început pe 25 februarie 2016, când am fost la Teatrul Odeon alături de colegii mei la acest spectacol, prezent în fiecare stagiune din 2013. Pentru mine, a fost primul spectacol pe care l-am văzut la un teatru de renume, spectacolul care m-a făcut să mă îndrăgostesc până peste cap de teatru (în special de Odeon), de actorie și de actori.

Mi-a plăcut atât de mult acest spectacol, încât mi-am ales faimosul monolog al lui Blanche DuBois la proba de artă dramatică pe care am dat-o pentru a intra la liceu. Ați ghicit, a funcționat. A funcționat atât de bine, încât după probă, la interviu (partea a doua a admiterii) am fost rugată să îl mai interpretez o dată, de data aceasta în fața unei comisii formată din 8 profesori. Chiar și după 15 minute de tremurat din tot corpul și puține lacrimi de la emoții, tot am reușit. Mi-au folosit acele gânduri și trăiri răvășite până la urmă. Și da, încă mi-l amintesc și îl mimez pe buze de fiecare dată când îl aud.

Manuscrisul piesei ,,Un Tramvai Numit Dorință„, scrisă de dramaturgul american Tennessee Williams, a fost lansat în 1947. Intriga acestei piese este conflictul atât intern, cât și extern, al personajului Blanche DuBois, în special cu polonezul Stanley Kowalski, soțul surorii sale, Stella, conflict cultural și ideologic. Blanche, fără vreun ban în buzunar, sosește în New Orleans ca să își viziteze sora, Stella. Aceste două surori sunt complet diferite, lucru pe care îl observăm încă din primele scene; Blanche este o cucoană snoabă, nevrotică, o veche sudistă, fostă profesoară de engleză la liceu, afișând o prețiozitate dusă până la ridicol, iar Stella este o femeie voluntară care își ocupă viața iubindu-și bărbatul, rareori ieșind din vorba lui. Și ce bărbat, domnilor…Stanley Kowalski, un muncitor de rând căruia îi place să bea și să joace popice și poker cu băieții, ocazional o mai bate pe Stella și distruge chestii prin casă. Deci, un fel de bărbat autentic, doar că e jucat de Marlon Brando (în reprezentația originală și în film).

Între Blanche și Stanley se construiește o tensiune din primul moment în care se întâlnesc, tensiune care devnie ușor, ușor, sexuală și violentă. Ura lui Stanley față de cucoană se dezvoltă în momentul în care decoperă în valiza lui Blanche perle, blănuri și o diademă. Crede astfel că a dat de aur și o ține pe a lui cu faimosul Cod al lui Napoleon. Treaba se îngroașă atunci când află de la Stella faptul că moșia familiei DuBois, ,,Belle Reve”, a fost pierdută. Așa începe conflictul dintre cei doi și joaca stângace a lui Stanley de-a detectivul pentru a găsi greșelile făcute de Blanche. Ulterior, apare și un domn interesant, pe nume Mitch, camarad din armată al lui Stanley, genul acela de mommy’s boy bătrân, care este absolut fermecat de doamna DuBois și pe care aceasta îl respinge cât de mult poate, însă îi dezvăluie tragica soartă a fostului ei soț, unul dintre motivele nebuniei sale, moment ilustrat în monologul de care vorbeam mai sus.

În final, după multe momente tensionate și replici glumețe, Blanche este dusă la azil după ce suferă o cădere nervoasă. Aceasta recunoaște faptul că pierde contactul cu realitatea, adresându-i medicului sosit cea mai faimoasă replică din piesă; ,,Întotdeauna am depins de bunătatea străinilor„.

Din februarie 2016 și până acum, am citit și recitit piesa, am văzut celebrul film și am avut recent plăcerea să o văd interpretată și la Unteatru (un loc drag mie pe a cărui scenă pot zice cu mândrie că am jucat și sper să mai joc). Din punctul meu de vedere, este un spectacol pe care toată lumea ar trebui să îl vadă măcar o dată, deoarece are ceva pentru fiecare. Fie că vreți să vă amuzați, să vă distingeți de realitate sau să studiați personajele, sala de teatru pe a cărei scenă se joacă acest spectacol este locul potrivit.

Pentru mine, ,,Un Tramvai Numit Dorință” va fi întotdeauna spectacolul prin care teatrul mi-a deschis larg brațele și m-a făcut să mă îndrăgostesc de această lume din care sper că voi face parte într-o bună zi; iar Blanche cu siguranță este capul de listă al rolurilor pe care aș iubi să le joc.

za-kraj-1024x792

Endstation Sehnsucht / Streetcar Named Desire, A

Annex - Brando, Marlon (A Streetcar Named Desire)_NRFPT_02

Streetcar cast

2 gânduri despre „#CultureFridays: My Sweet Streetcar Named Desire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s